Filmele şi întâlnirile/discuţiile (atât formale cât şi informale) sunt surse importante pentru teoretizarea comunicării. Un aspect pe care l-am întâlnit des face trimitere la utilizarea refugiilor în procesul comunicării. Oricât de spontană ar fi o persoană, nu poate anticipa spontaneităţile celorlalţi şi pregăti un răspuns pe măsură în orice situaţie, context, stare, etc. Pe de altă parte, nici nu dispune mereu de timp pentru a pregăti un răspuns. Refugiile sunt pauze în care se câştigă timp, sau spaţii ce depărtează de subiectul discuţiei, fără a provoca suspiciuni.

În filme, majoritatea personajelor atunci când nu îşi găsesc cuvintele beau ceva, îşi suflă nasul, râd (forţat) mai mult decât e necesar ori practică un mers studiat. Aceleaşi comportamente se pot observa la petreceri, întâlniri între prieteni, etc.

Un alt aspect al refugiilor ţine de intenţia de a înceta/amâna o discuţie şi vizează un spaţiu fizic. De cele mai multe ori, când o discuţie depăşeşte competenţa sau nu interesează atât de mult cât anticipează vorbitorul, refugiile folosite sunt: toaleta, balconul, fumuarul, vestiarul ori mobilul prezenţei în acel loc (spre exemplu, mobilul unei expoziţii de artă este suita de obiecte de artă şi nu cocktailul, aperitivele, autografele nelipsite de la astfel de evenimente). Intenţia de a privi un tablou anume îţi oferă un refugiu din calea unei discuţii plictisitoare fără a fi nepoliticos (mi s-a întâmplat la expoziţia pictorului Razvan Aureliu Ionescu, la GalAteCa, BCU, Bucureşti, 2007).

…to put in a nutshell, refugiul face referire la pretextul unei pauze/amânări a discuţiei, fără a da de bănuit asupra intenţiei acestora.