Sunt în clasa a II-a. Am de făcut o compunere intitulată “Mama”. Tipic. Dragostea ce se cere a fi brusc exprimată în scris mă intimidează. Nu pot să îmi fac tema. Ma pun să caut caietul de română al lui Mihai; tata i-a făcut cea mai frumoasă compunere despre mama, când a avut şi el aceeaşi tema de 8 martie, cu ani în urmă. Găsesc caietul, din trimestrul II, găsesc şi compunerea notată cu 10, de aproape 2 pagini. În timp ce o transcriu, trăiesc mental senzaţia că mama e făcută după compunerea tatei, într-o inversare atemporală ce mă depăşeşte. Tata nu a omis nimic. Păr, buze, alăptat;  filosofie şi germinal într-o înşiruire fluentă….

A vorbi despre mama e ca şi cum ai vorbi despre Adevăr şi Morală. Greu. O limitezi prin orice cuvânt l-ai spune despre ea. E blocajul empatiei. Mama doar trebuie binecuvântată, iubită, respectată (iubirea nu subsumează respectul), ascultată. Sfatul mamei e întotdeauna o forţă centrifugă. Mama nu îţi poate spune ce tip de iPad va apărea, mama te readuce la media diferenţelor dintre voi, un spaţiu de unde vezi mai clar direcţia spre care mergeai sau spre care trebuie să mergi.

Te iubesc, mamă! Fiţi binecuvântate, mamelor!

Cristi