Recent am citit Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt. Transcriu mai jos câteva paragrafe din recenzia făcută în cadrul proiectului Raftul de cărţi. Trebuie să mărturisesc că este o carte superbă!

„Jurnalul fericirii pecetluieşte în Istoria Literaturii Române o formă profundă a trăirii întru revelare şi mister, creştinismul. Nicolae Steinhardt, un evreu condamnat politic ca duşman al orânduirii socialiste, cunoaşte experienţa penitenciară comunistă şi întocmai ca printr-o calătorie iniţiatică Amnistia din 1964 îl va găsi convertit, converitrea fiindu-i temelia supravieţuirii iar creştinismul raţiune de a fi.”

„Una din puţinele descrieri ale condiţiilor din închisoare este făcută prin inserţia momentului ,,februarie 1962”. ,,frigul, mai teribil ca foamea şi setea (dar cel mai rău e nesomnul) m-a pătruns adânc”, ,, celula 34- tunel întunecat şi lung, [...] imagine de iad decolorat” (pag. 82). Însă, ceea ce farmecă la Steinhardt este faptul că nu persista în plângerea Răului ci contrabalansează cu elemente mult superioare imaginii degradante a celulei. Spre exemplu, deşi celula 34 este ,,imagine de iad decolorat”, tot celula 34 primeşte cel mai frumos portret al unei celule: ,, în celula 34, bucuria (izvorâtă din aristocraţie, poezii şi sfidare) se împleteşte cu durerea pe care o preface în fericire extatică şi înălţătoare” (pag. 87).”

„Jurnalul fericirii este jurnalul unei convertiri multistadiale: înspre Hristos, spre viaţă, spre societate, spre cultură, spre umanitate, spre regăsirea Eului.”